Andrada Damianovskaia & Angela Hanc (Romania) – Îngeri, pietre, ape / Angels, stones, water
(argentique photography & painting)

Andrada Damianovskaia link

Angela Hanc link

Damianovskaia_Hanc

Andrada Damianovskaia este un artist vizual cu preocupări legate de fotografia argentică, design grafic și pictură. Este licențiată în design grafic la Facultatea de Arte Plastice si este membru stagiar U.A.P. Filiala Arad. A participat la expoziţii, concursuri și tabere de pictură, grafică, iconografie, fotografie în Aiud, Arad, Bacău, Bucureşti, Câmpina, Cluj-Napoca, Constanţa, Sibiu, Timişoara, cât şi in Cehia, Japonia, Spania, Turcia, Ungaria. Trăiește și lucrează în Arad, România. Andrada Damianovskaia is a visual artist from Arad, Romania. Her fields of interest are argentic fine art photography, graphic design and painting. She is a graduate of the West University of Timişoara, Fine Arts Faculty, department of Graphic Design, member of U.A.P Arad. She exhibited and took part in art competitions and art camps (photography, painting, graphic arts) in numerous cities across Romania (Aiud, Arad, Bacău, Bucureşti, Câmpina, Cluj-Napoca, Constanţa, Sibiu, Timişoara) and also in Czech Republic, Japan, Spain, Turkey and Hungary. 
Angela Hanc – Pictura ca experienţă spirituală
După o solidă formaţie plastică la Liceul de arte “Dimitrie Cuclin” împlinită, graţie profesorului Eugen Holban, sub semnul interogării în profunzime a izvoarelor imaginii, completată prin frecventarea Muzeului de artă contemporană din Galați, care propunea cele mai valoroase personalităţi şi tendinţe ale artei contemporane româneşti, Angela Hanc a studiat (cu rezultate vădit remarcabile) la şcoala nonfigurativului de la Academia clujeană. Infinite arpegii tonale, valorice şi cromatice, exerciţii de compoziţie în culoare, fără număr, au îmbogăţit – asemenea nesfârşitelor game exersate de marii muzicieni -, şi au rafinat mijloacele de expresie slujind unei sensibilităţi de excepţie, dublată de reflecţie.
Cu o formaţie atât de serioasă şi diversă, Angela Hanc a devenit de-a lungul ultimului deceniu o exponentă de seamă a generaţiei sale de artişti, generaţia rebelă a noului figurativ, a griului şi a artei implicată social. Doar că fronda ei este una diferită, a normalităţii (spre exemplu, pictoriţa are o familie cu trei copii), a redescoperirii tradiţiei şi asumării surselor spiritualităţii la care participă.
Ca pictor, Angela a început de una singură, ucenicind la icoană vreme de un deceniu, în liniştea atelierului auster, chinovial, pe uşa căruia, un bilet mic (dezvăluind disciplina lucrului) avertizează în termeni categorici: „Nu deranjaţi ….“. Rezultatul consistent a fost împărtăşit de pictoriţă în expoziţii, începând cu anul 2002, apoi anual, din 2007, la Zilele artei Bizantine de la Cluj, în cadrul Grupului de iconari Sf. Ioan Damaschinul, din care Angela Hanc face parte.
Câteva iconostase, acela de la Biserica românească din Lyon, cel de la Schitul Buna Vestire – Almaș şi de la biserica Facultăţii de teologie ortodoxă din Arad mărturisesc o bună integrare în tradiţia icoanei bizantine şi postbizantine, dar şi calităţi speciale de transparenţă a picturii (cazul icoanelor în frescă), ce pun în valoare un desen de mare frumuseţe.
Dacă asumarea marii tradiţii a icoanei ortodoxe este un fapt dovedit de exemplele amintite, interogarea izvoarelor artei bizantine – prin pictura mormintelor hypogee, prin arta catacombelor romane sau vechea pictură rusă de expresie bizantină – se dovedeşte a fi fertilă în alt mod, generând abordări picturale personale dezvoltate în direcţii diferite.
Cea dintâi, manifestă în noua serie de icoane, în mod semnificativ dedicată ortodoxiei contemporane, noilor martiri, este caracterizată de concizie plastică în desen şi austeritate cromatică. Proplasma severă şi glicasma mult trasă spre alb, desenul auster închipuiesc cicluri iconografice noi, ilustrând vieţile sfinţilor. Pictate pe panouri mici de nuc ce păstrează, încă vie, urma securii sau alte accidente, icoanele acestea, dominate de albul luminii paradiziace, împrumută ceva din prospeţimea, din expresivitatea frustă a primelor imagini creştine.
A doua direcţie, inspirată de contactul direct cu monumentele Greciei antice (misteriosul Dion), sau cu cele romane, prezentată în expoziţia îngeri, pietre, ape din 2014, conduce la o pictură tot atât de austeră ca şi icoanele noilor martiri, supusă aceluiaşi intens, dar egal, tratament luministic. Formatul mare, tonul general, extrem de luminos, evocând fresca, pus în valoare de tuşa sigur condusă, deosebit de amplă şi bogat alimentată cu pigment mat, definesc un univers pictural propriu, învecinat frescei, auster cromatic, susţinut de desenul minimal ce exprimă o rafinată materialitate, apropiată de cercetarea artistică întreprinsă de Dacian Andoni în ultimul deceniu. Cu siguranţă, cu Fericitul izvor, cu interiorul bazilicii romane, din 2014, sau a criptelor de la Dion evocate acum în acuarelă, suntem în faţa unui artist de o reflexivitate excepţională care îşi filtrează atent expresia emoţiilor vii.
Angela Hanc elaborează temeinic subiectul, mai întâi conceptual, trasând apoi cu siguranţă liniile mari ale compoziţiei, desenează ades direct în culoarea transparentă, dezvoltând, prin reflexie şi cercetarea artistică, cicluri întregi din fiecare temă.
Un astfel de ciclu este Cupola împărăţiei, prezentat în primăvara aceasta la palatul Mogoşoaia. În el este abordată curajos, în acuarelă, pe formate mari, tema contemplaţiei paradisului inspirată de viziunile Sfântului Efrem Sirul din ciclul Imnelor paradisului. Dezvoltarea subiectului într-o viziune sintetică asupra Paradisului, văzut ca o cupolă în același timp materială și spirituală, a lumii sensibile este realizată într-o manieră liberă inspirată, probabil, de luxurianţa naturii paradiziace evocată în mozaicurile veacului VI din rotonda Sfântului Gheorghe de la Salonic. Chiar dacă urmărea fidel reprezentarea iconică a viziunilor efremiene, abordarea era una actual picturală, liberă de orice canon, cu transparenţe, suprapuneri valorice şi cromatice dovedind nu doar o superioară stăpânire a tehnicii acuarelei, ci însuşirea unui spirit al ei, acela de a constitui o membrană diafană a transcendenţei.
În acelaşi spirit, două imagini de pronaos realizate tot în acuarelă, evocau într-o picturalitate de mare bogăţie şi transparenţă, acuzat subiectivă, paradisul din scena Judecăţii de apoi ca invadând spaţiul eclezial, nădejde şi realitate spirituală devenită, pentru contemplativi, tangibilă.
Grădina lui Efrem, adusă în faţa publicului în sălile Muzeului de artă din Arad, continuă ciclul efremian într-o abordare conceptuală şi picturală complexă. Un text larg lămuritor expune chiar de la intrare, limpede, intenţia pictoriţei. O cităm succint: „Grădina lui Efrem reprezintă o interpretare în grila picturii iconografice bizantine a textului Imnele Raiului, ce relatează vedenia Sf. Efrem Sirul asupra Paradisului. Lucrările prezentate constituie o selecţie de imagini-cheie, ordonate narativ, pe baza textului-suport…“. Expunerea este compusă iconologic după un program clar stabilit: în marea sală, paradisului adamic îi sunt alăturate, pe pereţi opuşi, dar stabilind un viu dialog tematic, raiul mucenicilor recenţi şi cel al sfinţilor din vechime (Năvala sfinţilor …). Dispunerea însăşi a pieselor, aerată, pe o simeză coborâtă, vizând intimitatea contemplării fiecărei imagini, are aspectul unei partituri muzicale, cu note înalte şi joase, poate o aluzie la faptul cunoscut, că imnele acestea se cântau în biserica siriacă (prin aceasta s-au şi conservat ca tezaur de spiritualitate veche creştină). Sau, poate că această fericită etalare este inspirată de expoziţiile Prolog, de al căror spirit Hanc este de mult apropiată, şi pe care le putea vedea, în ultimii ani, la Timişoara sau Arad. Cert îmi apare următorul fapt: deşi conceptual şi iconografic, fiecare piesă din ciclul paradiziac ţinteşte un reviriment al icoanei, prin stilul liber şi aducerea în prim plan a detaliului aşa numit „peisagistic“ din reprezentările străvechi sau clasice ale raiului, rezultatul este, în cazul Florilor raiului, sau al Împrejmuirii, nu numai un altfel de icoană, ci o pictură intens spirituală, extatică, de o bogată materialitate şi mare frumuseţe. Chiar o pictură-icoană a contemplaţiei, aşa cum o înţelegea Horia Bernea sau Paul Gherasim. Dacă biserica şi-o va asuma, adoptând-o în pronaos ca pe o suită de viziuni ale paradisului promis, cu atât mai bine. Ea este icoană a unor contemplări și în acelaşi timp impune un pictor stăpân pe mijloacele sale, cu un puternic mesaj spiritual de împărtăşit.
În fond, Angela Hanc nu face decât să continue acum, cu mijloace proprii, un gând al lui Bernea: „ În anii ’69, ’70 sau ’71, nu doream decât să resacralizez gestul de a picta, de a privi. Să obţin o privire care să nu fie obosită şi plictisită, ci curată, însoţind un gest de aceeaşi natură…“ Sau, continuându-l tot pe Bernea, iată-l şi pe Constantin Flondor, notând, la începutul Prologului, pe o filă de jurnal, în ’87 : „Încerc, şi nu reuşesc: o pictură rugăciune“.
Este şi ceea ce încearcă acum şi Angela Hanc, în ultima parte a expunerii sale din absida închipuită de sala mică rezervată icoanelor mici, compacte ca nişte chivoturi, cu tema Fericitului izvor, vedenii diafane de ocru auriu abia pâlpâind pe albul luminii necreate. Şi, tot aici, ea propune imagini ale altor contemplaţii, discret melancolice, prilejuite de întâlnirea cu lumea altarelor greceşti de la Dion. Sunt mici acuarele aproape minimaliste ca expresie, în care simţi adierea timpului milenar în tremurul vag al apelor colorate ce înconjură sfielnic şi proteguitor masa arderilor de tot aduse Demetrei.
Doina MÂNDRU
Angela Hanc – Painting as spiritual experience
It was during her studies at “Dimitrie Cuclin” High School of Arts that Angela Hanc got fascinated by concepts concerning imagery and the visual world while under the supervision of Professor Eugen Holban. In paralel, Angela frequented the Museum of Contemporary Arts from Galaţi where she made herself acquanted with contemporary fine artists’ works. She continued her studies at the Fine Arts Academy, Cluj, where she developed and enriched her skills which seem to resemble musical tones as Angela’s style suggests chromatic or unending arpeggios of great sensibility.
In the past ten years, Angela Hanc became an important artist as she joined a group that shares similar ideology: rebelion, apropriation of the New Figurative and of social-involved Arts. Only that Angela rebels in a different way: by emphasizing traditional elements and focusing on spirituality .
As a painter, Angela prooved to posses self learning abilities as she started to learn various styles of painting by herself. She had studied the techniques of Byzantine iconography for ten years in her austere and monkish studio ( a small note on her door still reads “Do not disturb” suggesting her discipline during work). Angela started to display her work in 2002 and commencing with 2007, her results were shared in yearly exhibitions such as The Days of Byzantine Art in Cluj, organised by the “Saint John of Damascus” group.
Some of her iconostases for instance, the one from the Romanian Church of Lyon, France, from the Annunciation Skete, Almaș, Romania, and from the Church belonging to the University of Theology, Arad, Romania, indicate on the one hand, a deep understanding of the byzantine and post-byzantine iconographic tradition, on the other hand, special qualities, like the transparence (of her frescoes), that highlight the beauty of her drawing.
These examples prove Angela’s capability of assimilating the great tradition of the orthodox icon, while the minute examination of the sources on byzantine arts –the hypogea paintings, the arts of the Roman catacombs, the ancient Russian byzantine paintings– proves to be again artistically fertile by generating various personal pictorial interpretations.
The above mentioned examples, which are to be seen in her new series of icons dedicated to contemporary orthodox martyrs, are defined by a concise drawing and by austere colors. The proplasmos (the first layer of color) is sober, the glykasmos (the half-flesh color) is somewhat white, and, together with the sober drawing, they realize a new iconographic way of illustrating the lives of saints. Painted on small walnut panels bearing various marks such as the cut of the hatchet, these icons, enlightened by the whiteness of the paradisiac light, borrow some of the freshness and expressivity of the first Christian images.
Her work inspired by the monuments of Ancient Greece (the mysterious Dion) or of Ancient Rome –presented in the exhibition Angels, stones, waters in 2014–, is as austere as the icons of the new-martyrs, while the treatment of light remains the same. The large format, the bright tone, almost fresco-like, the sure touch of the brush, very ample and rich use of pigment, define a very own pictorial universe, close to the fresco, austere in colors, while sustained by the minimalist drawing that expresses a refined materiality close to Dacian Andoni’s art work of the past ten years. For sure, The Blessed Spring, the interior of the Roman basilica, of 2014, or the recent watercolors of the Dion crypts, prove that we are in front of an artist with an exceptional reflexivity, one that filters attentively her vivid emotions.
First, Angela Hanc thoroughly elaborates the subject as a concept, then traces its main lines in a confident manner, she draws directly with transparent color, developing new series through artistic reflection and research.
One of such series is The Dome of the Kingdom, exhibited at The Mogoșoaia Palace in the spring of 2015. The Dome of the Kingdom approaches –in watercolor, on large canvas– the theme of the contemplation of Paradise as reflected in Saint Ephrem the Syrian’s Hymns on Paradise. This series develops into a synthetic vision of Paradise, seen as a material and spiritual dome –according to Angela’s own interpetation which was probably inspired by the luxuriant paradisiac environment of the sixth-century mosaics from the Rotunda of Saint George, Thessaloniki. Although the author followed faithfully the iconic representation of Saint Ephrem’s visions, her approach was pictorially modern, free of any canon, using transparencies and tonal and chromatic superpositions, proving not only a superior knowledge of watercolor technique, but also the appropriation of a spirit of her own, of becoming a translucent membrane of transcendence.
In the same manner, two images of a narthex –also in watercolors– recall, in a rich, transparent and subjective pictorial representation, the Paradise from the scene of the Last Judgement which is invading the ecclesial space suggesting that hope and spiritual reality become tangible for those who contemplate it.
The Garden of Ephrem, brought to public at Museum of Arts, Arad, continues the series dedicated to Saint Ephrem by having a complex conceptual and pictorial approach. When entering the exihibition hall, a note introduces us to the artist’s interpretation. We quote: “The Garden of Ephrem is an interpretation according to byzantine pictorial standards of Saint Ephrem the Syrian’s Hymns on Paradise which concentrate on his visions. The works presented here are a selection of key-images, exposed in a narrative order, based on the original text…” The exhibition is composed according to a scheme: in the big atrium, the Paradise of Adam is joined, on two adjacent walls as if developing a dialogue, by the Heaven of the New Martyrs and the Heaven of Old Saints (The Marching in of Saints). The layout of canvases is well spaced and on a low line, favoring an intimate gaze on every image; it looks like a musical score with high and low notes, maybe a reminder that, in the Early Church, these Hymns used to be sung (and that’s the way they were preserved as a thesaurus of ancient Christian spirituality). Or maybe this layout is inspired by the exhibitions of a group of artists, “Prolog”, whith whom Angela Hanc is acquanted with for a long time, and whose exhibitions she certainly saw in Timișoara or Arad. One thing is sure: while being conceptual and iconic, every piece of the Paradise series aims at the revival of the icon through a free manner and primarily the use of the so called “landscape” style similarly to the ancient or classical representations of Paradise. The result is that we have not only a different kind of icon, as in the case of Flowers of Paradise or The enclosure, but an intense spiritual painting, ecstatic and with a rich materiality, and of great beauty. As Horia Bernea or Paul Gherasim would say, it is ‘an icon-like painting offered for contemplation’. If the Church will accept it and place it in the narthex as a number of visions of the promised Paradise, the sooner the better, because Angela’s works are contemplative icons and she turns out to be a painter who masters her means of expression and who has a strong spiritual message to share.
After all, Angela Hanc simply continues, by her own means, a thought of Bernea: “In the 69’s, 70’s or 71’s, all that I wanted to do was to offer a touch of sacredness to the very act of painting and to the act of looking at a painting. I wanted to reach for a gaze which is not tired and bored, but clean and accompanied by a pure gesture …”. Or, developing on Bernea, Constantin Flondor noted in his diary at the beginning of “Prolog” in 1987: “I am trying, without succeeding, to paint an icon that is also a prayer”.
This is what Angela Hanc is trying now, in the last section of her exposition, namely in the imaginary apse reserved to the small icons – as if tabernacles – of the The Blessed Spring abounding in translucent visions of golden ochre flickering on the whiteness of the uncreated light. And here, she proposes other images, for further contemplation, of subdued melancholy caused by the rendezvous with the world of Greek altars of Dion. These small watercolors are almost minimalist as expression and make you feel the breeze of antiquity in the faint quivering of the colored waters that protectively and shyly surround the shrine of Demeter.
Doina MÂNDRU